Jucăuşele

marți, 3 mai 2011

Nebunie

Bai, deci a trecut pe langa mine si m-a privit cu sufletul. Eu l-am privit cu spatele; de unde sa stiu ca ma iubesti daca nu ai curajul sa mi-o spui ? A stat si m-a analizat atent, amanuntit. Atat de atent si amanuntit, ca ii simteam rasuflarea in ceafa.
- Lasa-ma sa respir.
- Lasa-ma sa admir.
- Esti nebun!
- Doar lasa-ma...
Si ma privea iar sufocant de atent. Avea ochii mari, de un albastru inchis, intens, mai intens decat cerul noptii. Privirea lui era diabolica si mangaietoare in acelas timp. El insusi era o antiteza prin simpla lui existenta. Obisnuiam sa-i ciufulesc parul negru, dar de data asta imi era teama. Ma privea atat de adanc incat ar fi fost capabil sa-mi fure sufletul.
- Ai terminat ?
- Shhh!
- Dumnezeule..
- Ai spulberat minunatie de gand !
- Ce spui?
- Ma pregateam sa-ti spun ceva frumos..
Isi tot framanta sprancenele groase cu una din maini. Mai facuse asta doar la examenul de admitere, singurul pe care mai apoi il picase.
- Eu plec..
- Unde? Si cui ma lasi?
- Esti nebun..merg acasa!
- Pacat..
- Noapte buna!
Era nebun de-a binelea si nu stiu daca atunci cand spun nebun ma refer la indragosteala aia trecatoare. Era nebun prin faptul ca nu reusea niciodata sa spuna ceea ce gandeste. Aveam obiceiul sa "ii spulber minunatie de gand" de fiecare data. Ce vina aveam eu ca el gandea atunci cand eu aveam de gand sa-mi exprim gandurile aberante? Eram un copil..nu eram pregatita sa-i ascult filosofia..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Către cei ce nu au cont: Comentariile voastre vor apărea ca fiind din partrea unui "anonim". Sunteţi rugaţi, deci, să adăugaţi în comentariile voastre şi numele ! :)